proza

1

Niţă e de profesie Inspector Criminalist. Scotoceşte printre resturile victimelor sale, le face poze pe care le admiră seara după ora 9(ca pe o revistă porno preferată) şi le notează numele pe caietul lui murdar cu spirală. La început îi plăcea treaba asta, acum are 44 de ani şi simte că viaţa a trecut pe lângă, iar el a rămas cu morţii.

-Nu e ca în filme, Bucluc, îi explică el amicului care este Poliţist de Frontieră. Noi nu avem aparate care să analizeze singure bucăţile de material sau mucurile de ţigară găsite la locul faptei. Pentru noi un dosar se rezolvă numai dacă avem noroc pentru că restul rămân simple hârtii îndesate ca sardinele în sertarele din fier ruginit. Aşa că trebuie să mă crezi dacă îţi spun că în momentul în care am dat peste cadavrul dobitocului adus de valurile mării am scos din mine tot ce mâncasem. De 20 de ani lucrez cu rămăşiţele oamenilor şi nu am mai văzut până acum un asemenea lucru scârbos. Trupul era umflat şi descompus ca dracu, ochii îi lipseau pentru că îi mâncaseră nu ştiu ce fel de peşti, iar când puştanii ăia de medici legişti în devenire l-au scăpat, a pocnit ca o pungă umplută cu căcat topit. Puţea atât de rău încât am crezut că nu o să mai mănânc multe zile de la eveniment.

Asta se întâmpla cu vreo două zile înainte să intre în Morga Sptitalului Judeţean, unde, pe masa autopsiei, zăcea o ditamai frumusţea de cadavru proaspăt. La căpătâiul lui veghea medicul legist, cu o lanternă înfiptă în unul dintre ochi, studiind cu atenţie roşeaţa din acesta. Când Niţă intră atât de brutal medicul tresări şi spuse:
-Dl. Nicu. Bună ziua. Cu ce pot să vă ajut?
-Pâi, ar trebui să începi prin a-mi spune ce dracu s-a întâmplat cu victima noastră.
-Ah. Scafandrul. Pâi, să vedeţi... Mircea era de muncă ieri. Pe la ora 8 urma să facă schimbul de tură cu George, numai că pe la 7 şi ceva Mircea m-a sunat. Părea foarte speriat când mi-a spus că cinva a furat cadavrul scafandrului. Nu ştiam ce să fac, aşa că v-am anunţat imediat pe dumneavoastră. E o treabă a poliţiei, nu?
-Da, da,da, dar o să fie şi treaba ta dacă găsim criminalul şi nu îl putem acuza pentru că lipseşte cadavrul din cauza unor incompetenţi care nu au ştiut să păzească un mort. Ce altceva ţi-a mai zis Mircea?
-La telefon nimic, dar când am ajuns aici de dimineaţă am găsit asta. E scrisul lui. Şi medicul îi întinse lui Niţă o hârtie mototolită pe care era măzgălit ceva.
‚Ţi-e frică deja? Dacă nu, ar trebui să înceapă să-ţi fie.’
-Posibil ca Mircea să fi fost făptaşul?
-Posibil, dar nu văd de ce şi nu văd nici cum.
-Adică?
-Pâi..nu văd care ar fi motivul pentru care ar fi furat un cadavru împuţit şi descompus. Nu văd nici cum l-a scos de aici fără să-l observe paznicii..asta ar fi valabil pentru oricine ar fi fost hoţul, nu?
-Exact.
-În plus, Mircea e un băiat bun. Are numai note de zece şi nu lipseşte nici ars de la muncă. Pentru ce şi-ar rata cariera cu o glumă proasta?
-Mda, mare carieră...
-Dl. Nicu?
-Nimic, nimic....mulţam de informaţii. Roagă-te să-l găsim.
Şi Niţă ieşi la fel de brutal pe uşa de metal.
Rămas singur, medicul se aplecă deasupra cadavrului, continuându-şi munca de cercetare, dar nu apucă să descopere cine ştie ce informaţie valoroasă, când uşa de metal se trânti din nou de perete şi prin ea trecu nimeni altul decât Mircea, îmbrăcat în hainele scafandrului, mirosind îngrozitor de rău. Medicul căscă ochii la elevul lui, nevenindu-i să creadă ce vedea.
-Mircea...ai înnebunit? Ce căcat faci?
Tânărul rânji şi se aruncă asupra profesorului. Îl trânti cu o forţă neobişnuit de mare şi lăsă o duhoare de mort să-i iasă din gură deasupra feţei victimei sale.


copyright Dana Muşat

din ciclul 'o poveste horror înainte de somnic'



‘Trezeşte-te. Robeeeeert, trezeşte-te!’
Auzea, prin zgomotul bocănit al visului, aceeaşi voce şoptită care-l striga de...cât timp? O jumătate de oră? O oră? Toată noaptea? Se zvârcolea în pat, transpirat, nereuşind să deschidă ochii de parcă cineva i-ar fi cusut. Într-un final se trezi şi holbă ochii la peretele alb din faţa patului. O, ce bine era să vezi realitatea!
Îşi ridică oasele din patul cu aşternuturi răsfoite cu greu, de parcă somnul l-ar fi obosit, nu l-ar fi odihnit aşa cum era normal şi se îmbrăcă rapid cu blugii şi tricoul care stătuseră aruncate în dezordine pe spătarul scaunului de la birou.

Alerg, alerg cât pot de repede, dar încep să obosesc şi mi-e frică...of..mi-e atât de frică să nu mă prindă. Doamne, tu eşti sus, ajută-mă! AH, uite o casă! Doamne, îţi mulţumesc. Alerg, alerg, încă puţin. Îi simt răsuflarea în ceafă. E groaznic, e groaznic, dar alerg...

Afară vântul adia uşor a primăvară şi soarele îi mângâia faţa. În rest, gol. Nicio fiinţă. Niciun om, niciun câine, nicio vietate care să bântuie strada prăfuită, doar vântul care se juca de-a tornada cu gunoaiele aruncate aiurea pe jos şi soarele plictisit ţinându-i de urât.
Robert simţi brusc o dorinţă aprigă de a-şi vedea iubita, aşa că se îndreptă spre casa ei şi realiză că vocea care-l trezise de dimineaţă era a ei, probabil din vis, pentru că Mădălina dormea dusă în camera cu pereţi roz din apartamentul cu două camere pe care îl deţinea pe strada Ion Barbu, lângă magazinul de jucării.

Ei niciodată nu i-au plăcut ursuleţii de doi metrii care rânjeau sadic prin vitrina magazinului. Trecea pe lângă ei privindu-i fugitiv pe sub genele negre şi dorindu-şi să-i cumpere cineva mai repede. Şi eu, ca deşteptul, i-am cumpărat un urs alb la fel de mare şi cu aceiaşi ochi roşi şi zâmbet lugubru, pe care îl are şi acum în dormitor, în stânga patului. Pentru că m-ar fi supărat dacă îl arunca, aşa că l-a ţinut şi încă aproape de ea, probabil nereuşind să doarmă ore întregi noaptea din cauza ochilor aţintiţi asupra ei. Atunci râdeam. Îi spuneam că trebuie să-şi înfrângă frica, dar acum o înţeleg pentru că ştiu ce e teroarea. Stau în spatele uşii care trosneşte cumplit şi nu am cu ce să mă apăr. Casa e goală şi prin crăpături şuieră vântul, iar mâinile mele încearcă fără succes să acopere trupul, să-l salveze de la atingerea acelui groaznic...

Are cheia de la ea. I-a dat-o acum câteva zile, când i-a spus că oricând îşi va dori, va putea să se autoinvite. Aşa că a intrat şi de această dată, descălţându-se cu grijă să nu o trezească. O priveşte de pe fotoliul din vinilin cum doarme. E frumoasă. Are părul negru şi ochii albaştrii, dar bineînţeles că asta nu poate să vadă acum. Dar îşi aduce aminte. Îşi aduce aminte de parcă ar fi ceva îndepărtat, ca un fragment de amintire stupidă, ca o imagine a ceva ce a fost şi nu o să mai fie.
Mădălina se mişcă uşor pe sub cearşaful transparent, făcândul pe Robert să suspine de plăcere şi să se întindă spre ea. O atinge uşor pe gât, pe sâni şi pe coapse, apoi se trânteşte la loc în fotoliul lui.

Din spatele uşii o duhore de carne stricată vine...e atât de puternică încât îmi vine să vomit. Cred că o să vomit. Balamalele scârţâie, le aud, nu o să mai reziste mult. Mi-e frică.

Fotoliul pe care stă începe să se topească. Aşa ceva e imposibil, gândeşte. Mădălina doarme în continuare, în timp ce carnea lui se lipeşte de fotoliul tot mai fierbinte şi mai lichid. Simte cum căldura îi ajunge încet-încet la piele şi o arde, emanând un miros de pârlit. Se smuceşte, trage cu mâinile de braţele din vinilin, dar rămâne cu palmele lipite şi ele încep să sfârâie. Ţipă, dar gâtul nu vrea să scoată niciun sunet. Plânge şi în clipa următoare...

Uşa zboară din balamale cu totul şi lumina puternică îmi intră în ochi. Nu reuşesc să văd decât o siluetă care înaintează către mine şi stă pe verticală. De fapt, eu sunt întins, iar silueta este în picioare şi se uită la mine. Încep să o văd, dar îmi pune mâna la ochi şi mi-i închide şi...

Bătrânul e obişnuit cu munca lui. Coase pleoapele mortului cu pricepere, fără silă, ca şi cum ar îngriji o păpuşă. Îl dă cu parfum şi se gândeşte la cum o să arate şi el pe masa din marmură veche..

NUUU..nuuuu...ce faci? Fiinţă fără suflet! De ce mă coşi? Mă doare! Nuu..

În sicriul din lemn de brad stă Robert. E îmbrăcat în costumul lui negru. Mădălina plânge la căpătâiul lui. Apoi sicirul se închide şi groparii încep să bată cuiele. Printre bocănituri, Mădălina strigă: ‚Trezeşte-te, Robert, trezeşte-te!’



copyright Dana Muşat

Pe drumul prăfuit din spatele cazinoului o grămadă de cadavre putrezeau unele peste altele. Narcisa păşi cu grijă printre ele, încercând să nu facă nici un zgomot, cu vântul ciufulindu-i părul desprins. Se înjură pentru că nu şi l-a prins de dimineaţă.
Casa cu ferestre rotunde avea obloanele trase, iar din spatele uşii se auzeau şuşoteli şi râsete groteşti.
Începu să alerge urlând şi blestemându-şi tupeul. Rupse balamalele şubrede ale uşii, îşi propti corect mitraliera ştiind cât de dureros este să te loveşti singur cu ea în piept când apeşi pe trăgaci şi strigă:
-Unde sunteţi, căcaţilor?
Vântul se înteţi, dar râsetele încetară. Narcisa înaintă uşor spre mijlocul cocioabei şi continuă :
-Nu vă e poftă de puţină cărniţă proaspătă?
Muşchii îi erau încordaţi la maximum, iar faţa schimonosită.
Deodată, din spatele perdelelor găurite o monstruozitate fără piele, plină de sânge se prăbuşi începând să urle. Narcisa descărcă cinci gloanţe în arătare şi se întoarse brusc pentru că, în spatele ei parchetul scârţâia. Văzu cum doua alte bucăţi de carne vii se târau spre ea, cu ochii înroşiţi şi cioturile roase, acolo unde cândva fusesere degete umane.
-Luaţi de aici! Urlă şi îşi descărcă încărcătura în ei.
Se întoarse către primul cadavru şi îl întoarse cu faţa în sus. Îi smulse verigheta de pe deget şi fugi. Probabil s-ar fi căsătorit cu el în alte condiţii.

La colţul străzii simţi o usturime puternică în spate, în coapse şi în ceafă şi gândi că mai bine murea de la început.




Totul a început într-o seară la Casino Royal. Se afla împreună cu logodnicul ei în jurul unei rulete, lângă mulţi oameni plini de bani pe care aveau de gând să-i jefuiască. Cu banii câştigaţi vroiau să plece în Hawaii unde să-şi facă nunta.
Narcisa juca poker foarte bine, dar trişa mult mai bine, iar Răzvan se obişnuise cu rolul lui de păpuşă, gata să le facă pe plac tuturor femeilor mai trecute pline de conturi în bancă. Făcuseră asta de multe ori înainte, dar pentru sume nu foarte mari.
Aproape de miezul nopţii, când le mergea foarte bine, mai aveau puţin şi încasau potul cel mare, unul dintre colegii lor de joc, omul de afaceri Ion Ţipa, se prăbuşi pe covorul roşu şi începu să tremure cuprins de spasme, de parcă ar fi avut epilepsie. Toată lumea se aplecă deasupra lui încercând să-l ajute, în timp ce Răzvan şi Narcisa stăteau în continuare cu ochii holbaţi la el, nevenindu-le să creadă cum norocul lor se îndepărta uşor.
Într-un final ajunseră şi paramedicii şi începură să-l resusciteze, pentru că omului i se oprise inima. Reuşiră, dar în momentul imediat următor Ţipa îşi înfipse degete în gâtul unuia dintre ei şi i-l rupse cu o uşurinţă uimitoare. Se întoarse spre celălalt şi îl scuipă în ochi. Paramedicul se trânti la pământ, cu aceleaşi simptome, numai că acum nimeni nu se grăbi să-l ajute. Se zbătu, cuprins de spasme, apoi se ridică rapid, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi începu să scuipe şi el în stânga şi în dreapta.
Între timp, Ţipa îşi croia loc printre oameni, mai lovind pe unul, mai scuipând pe altul, devastând până şi bodyguarzii cu forţa lui. Narcisa şi Răzvan mai că se ciocniră cu el spre ieşire, dar reuşiră să ajungă la maşină neatinşi.

Sau cel puţin aşa credeau ei.

Luni, ora 06:00, într-un bloc cu 10 etaje, la periferia oraşului

Are doar nişte chiloţi albi din dantelă pe ea şi patul pe care s-a trezit e rupt şi scârţâie ca naiba. O dor spatele şi capul, iar aerul pute.
‘Ce faci, fufă, te-ai trezit?’
În faţa ei e un bărbat între 30 şi 35 de ani, cu burtă şi păr pe piept. Zâmbeşte ca un idiot.
‘Du-te naibii’ îi trânteşte şi începe să se îmbrace în grabă.


06:30, în apartamentul de lux

Îşi aruncă hainele de pe ea şi intră în duş. Apa fierbinte şi gelul de duş o fac să se simtă mai bine.


07:00, în acelaşi apartament

Alunecă pe marmura din hol când alergă către telefonul care sună ca un disperat.
‘alo?’
‘alice, te-ai descurcat?’
‘ca de obicei’
‘Perfect’
‘Nu-nţeleg de ce a trebuit să mă culc cu el. Nu puteam să-i administrez otrava într-un pahar cu ceva?’
Niciun răspuns. ‘Dobitocul mi-a închis’


Marţi, 20:40, într-un restaurant din Mamaia

A reuşit să-şi prindă corsteul din satin şi să-şi pună fusta neagră. Zâmbeşte larg şi salută pe toată lumea.
La bar e un tip. Se aşează lângă el:
‘Salut’
‘Bună’ îi răspunde tipul. ‘Te pot ajuta cu ceva?’
‘Sigur. A-i putea să îmi comanzi o tequila’.
Tipul zâmbeşte şi îi oferă băutura. Alice stoarce lămâia, apoi linge sarea şi dă paharul pe gât.
‘Perfect. Acum ce zici să-mi spui cum te cheamă?’


aprox. 22:15, în camera de hotel a tipului

Se lasă trântită de uşă, geme, mâinile tipului îi freacă spasmodic spatele şi apoi sânii, cu o pricepere extraordinară.
‘O, doamne, aveam nevoie de asta’
Îl sărută, îl linge pe gât şi pe piept, corsetul şi fusta cad plictisite pe covor, iar corpul lui se atinge cu pasiune de al ei.
‘Câţi ani ai?’
‘27’ îi şopteşte tipul. Buzele lui se şterg de pielea ei.
‘Perfect. Acum trage-mi-o’


23:05
El tocmai ce a adormit. Aleargă spre hainele ei şi reuşeşte să şi le pună într-o totală dezordine.
Fuge pe scările hotelului, înainte de a apuca recepţionerul s-o întrebe dacă are nevoie de ajutor.


Miercuri, 15:00, în sala de şedinţe a clădirii secrete

‘Alice, avem o nouă treabă pentru tine. Dacă o termini, îşi primeşti salariul. Eşti gata să auzi propunerea?’
‘Ca de obicei’


Joi, 08:20, în parcarea magazinului Tomis

BMW-ul tâmpitului ăsta era oricum cam vechi.
Îl lasă cu cravata înnodată de gât şi ochii bulbucaţi pe scaunul şoferului.


09:00, în apartamentul ei

Sună telefonul. Iese din duş, fugind.
‚Alo?’
‚Salut. Sunt Alex’
...
‚Am făcut dragoste acum două zile, remember? Sau chestiile astea sunt de domeniul trecutului pentru tine?’
‚De unde ai numărul meu de telefon?’
‚Contează?’
‚Mai mult decât îţi imaginezi’
‚Vin la tine’
‚nu vrei să...’ Rămâne cu telefonul lipit de ureche. ‚De ce îmi închid toţi bărbaţii?’


10:00

Pentru prima dată se lasă tăvălită în patul ei rotund, susţinând greutatea lui.


Vineri, 07:30

Telefonul ţârâie ca un cretin. Se ridică cu greu şi răspunde.
‚Alo?’
‚Alice, ce naiba crezi că faci?’
‚?’
‚Cine e deşteptul din patul tău?’
Acum înţelege că trebuie să mintă.
‚O victimă colaterală’
‚Scapă mai repede de ea’


07:45

Aşternuturile ei apretate sunt îmbibate cu sângele lui. E prima dată când plânge.


Sâmbătă, 17:30, pe podul de la Cernavodă

Maşinile claxonează. Nu s-a mai machiat.
De data asta nu mai trebuie să şi-o tragă cu nimeni. De data asta i-o trage ea morţii.
Nu ştie să înoate aşa că se aruncă.


Duminică, 14:30, în sala de şedinţe a firmei secrete

Are părul lung, brunet şi ochii albaştri.
‚Amelia, înţelegi toate pericolele la care te expui şi regulile stricte pe care trebuie să le respecţi?’
‚E uşor când nu pot să mă îndrăgostesc.’
Zâmbeşte, are încredere în ea.


De undeva de sub ape, Alice îi strigă să o lase baltă.





copyright Dana Muşat

Borcanul ãsta în care îţi prãjeşti tinereţea nu e decât un vid absurd, plin de mucegai, drojdie şi viermi. Unde e norişorul ãla roz pe care trebuie sã pluteşti în derivã sau starea aia euforicã de bine general care ar fi trebuit sã se aşeze deasupra wa-ului tãu dupã o simplã ceaşcã de ceai? Dorintele aprige care mã apasã pe mine, gândul tãu firav şi ermetic închis între atâtea informaţii noi, sunt pline de esenţe; au cãpãtat pânã şi mirosul specific de tandreţe, de voinţe fioroase (uneori, seara, ele se rãsfirã printre firele tale de pãr negru, deşirat neuniform pe pernã). Uitã-te la tine: stai la masa de la calculator cu messengerul deschis şi cãştile în urechi, vorbeşti cu mine de parcã aş fi o strãinã. Hello, i’m here.... gâdilã-mi una dupa ceafã, dar nu mai face figuri şi mai taci odatã. Viaţa e efemerã. Nu eşti un ţigan care se naşte ca sã şi-o tragã în nãmol de dimineaţa pânã seara. Ai avut norocul sã pui mâna pe un manuscris, vreo câteva cãrţi, iar asta te deosebeşte de omul de rând, de restul scursurilor[nu facultatea te face deştept ci propria informaţie pe care o asmilezi la propria voinţã cãtre propriul eu(nemetaforic şi nici spiritual)].
Hai sã deschidem cartea aia pe care o primeşti în mailul raţiunii în fiecare zi când ne întâlnim. Vezi tu, ochii tãi negri şi frumoşi nu sunt de ajuns pentru a completa acel tablou al fericirii. Şi nu... incredientul numãrul2 nu este norocul aşa cum crezi tu şi nici renaşterea spritualã pe care o ridicã în slãvi marii literaţi ai lumii. Mai presus existã treptele cunoaşterii materiale, pentru cã, oricât spunem noi cã ne hrãnim întâi sufletul şi apoi trupul, adevãrul e cã întâi trebuie sã mãnânci sãnãtos, sã ai o masã şi un pix ceva mai scumpe la care sã te aşezi şi sã începi sã îţi umpli sufletul şi mintea de linişte. Nu existã rãbdare în mijlocul unei bãltoci cu idei despre cât de scumpe sunt toate, despre cât de nemetafizice sunt picãturile de ploaie care din cauza poluãrii nu mai te spalã, ci te îmbolnãvesc.
Totuşi, în mijlocul tristeţii ãsteia cuprinzãtoare şi amare, locul cel mai friabil ar fi nu inima ci creierul. Cu el iubeşti. Inima e doar un simbol desenat frumos cu degetul înmuiat în vopsea roşie. Iar sentimentul ãsta atât de vechi, dar atât de actual, nu ţine deloc de raţional.
Lãsând la o parte discuţiile filozofice despre ce cred eu, gândul ãsta mic şi uitat în colţul ãla vişiniu, tu eşti singura care ar trebui sã citeascã desenele din spatele retinei. Durerea se cristalizeazã pânã la urmã, timpul trece, iar viaţa se transformã în praf şi...priveşte ce facem noi cu praful : îl ştergem cu cârpe şi soluţii din cearã de albinã. Cât preţuim noi viaţa...



copyright Dana Muşat

Mă aflu la 400 m de clădirea al cărei subsol va fi mistuit de flăcări. Dacă aş fi pus explozibil şi pe stâlpii de susţinere probabil că aş fi năruit întregul bloc. Totuşi... tot ceea ce vreau eu este să năpârlească cocioaba lui Troy. Împuţitul de Troy...


9 minute până la explozie

L-am cunoscut acum două luni într-un bar. Am comandat o bere şi a început să râdă. 'Femeile nu beau bere', a şuierat el, 'femeile beau apă plată cu lămâie'. Am schiţat un zâmbet în colţul gurii şi mi-am băgat picioarele în mă-sa în gând.Ar fi vrut probabil să mi-o tragă. Too bad, you idiot, sunt travesti şi sub pantalonii ăşia negri şi largi am ascuns ceva. Ceea ce a urmat a fost o lungă bătaie. Băieţii de la masa doi mă cunoşteau şi l-au aranjat drăguţ pe Troy. Eu m-am ales doar cu o ameninţare: 'Ţi-o fac eu, târfă!'

8 minute până la explozie

A agăţat-o pe Alice într-un bar(una din amicele mele la poligon) şi a reuşit să o ducă în pat, după ce îi administrase două pastile mici, albe şi foarte ciudate în gin.A doua zi i-a spus că nu-i decât o nenorocită şi i-a tras o palmă.


7 minute până la explozie

Nu suport ca toţi incompetenţii să-şi facă de cap în jurul meu. Cu ajutorul unor vechi prieteni am aflat unde doarme şi cu ce se ocupă.Confecţiona explozibil pentru bandele din cartier contra unor sume de nimic. Îndeletnicire de puşcăriaş. Nimeni nu e mai bun ca mine la treaba asta pentru că eu am lucrat pentru poliţie. Ba, ţi-o fac eu ţie, tâmpitule!


6 minute până la explozie

Troy... bărbat masiv, bine făcut, puţin cam spălăcit, dar solid. Totuşi misoginismul lui şi împuţiciunea mă făceau să-l urăsc.Am primit un bilet de amor: 'Frumoaso, Alice gemea ca o scroafă. I-am spus că e a naibii de bună şi că o să o mai sun şi după. Nu e decât o târfă ca tine.Nimeni nu mă face pe mine aşa. Orice numai asta nu.


5 minute până la explozie

Un pic de acid azotic, concentraţie 98%, amesteci cu trei părţi de acid sulfuric. Chestia asta o faci într-o baie de gheaţă, altfel rişti să faci bum. Apoi adaugi glicerină, câte o picătură, încet şi cu răbdare. Foloseşte o pipetă. Aşa poţi face rost de nitroglicerină. Vestita nitroglicerină din filme!Ai chef de spart capul ciuva? Amesteci nistroglicerina cu puţin rumeguş şi gata explozibilul.


4 minute până la explozie

Imbecilul de Troy.Păcat că nu te fac să regreţi ca un şoricel prins în capcană şi torturat. O să mori repede, căcatule.


3 minute până la explozie

Alo, Alice? Madison sunt. Am o surpriză pentru tine. Să te uiţi mâine la ştirile de la ora cinci.Take care of you, fetiţo şi nu mai lăsa toţi imbecilii să îşi bată joc de tine că s-ar putea să mă perfecţionez.


2 minute până la explozie

tic tac tic tac


1 minut până la explozie

Troy, aprinde lumina, iubitule, aşa cum faci de fiecare dată. I have a present for you.
Bum.
Any last words, stupid?



copyright Dana Muşat

-De ce să ne fie frică de moarte? Gâdeşte-te, noi murim în fiecare seară când adormim. Ştii visele alea atât de neînsemnate încât dimineaţa le-ai uitat? Ei bine, alea sunt nopţile în care poţi considera că ai murit. Îţi aduci aminte ceva… cum ai adormit şi apoi cum te-ai trezit şi era zi?
Nu ştiu de ce dar chestia asta nu îmi mirosea a bine. Eu eram cea care avea un pistol în gură de calibrul 38, iar el îmi ţinea prelegeri filozofice, în timp ce eu pipăiam cu limba gaura pe unde avea să iasă glonţul şi să îmi nenorocească bulbul rahidian.
-Hai, zâmbeşte, Madison. Eşti a naibii de frumoasă când zâmbeşti.
Da, corect, sunt a naibii, dar cum să zâmbesc acum când chestia asta rece îmi ţine dinţii descleştaţi şi mă sileşte să spun numai cuvinte nearticulate de genul : ‚no pot so vorbosc’
-Te iubesc, ştiai?Eh, rahat. Atunci de ce îmi înfigi pistolul în gură?
-Motivul pentru care suntem aici, aşa, este că vreau să fac dragoste cu tine.
Corpul meu inert o să îţi provoace orgasm, tâmpitule.
-Nu vreau decât să facem dragoste şi apoi să te omor. Cât de mişto e să mori relaxat.
Relaxat pe dracu.
-Benzină amestecată cu suc de portocale foarte concentrat.
Ce..? Napalm de casă?!
-E un mod uşor de a mă ucide, nu-i aşa, Madison? Tu eşti specialista în explozibil. Am găsit stropi de aşa ceva în casă.
Eu nu prepar decât din substanţe chimice, idiotule. Suc de portocale? Eşti tâmpit? Oricum, care ţi-a făcut-o ştia el ceva. Îţi trebuie un lucru care arde foarte repede(benzina în cazul tău) şi un ingredient care asigură mult oxigen pentru ardere…sucul tău de portocale de seră.Pot să te ajut.
-Madison, întotdeauna te-a dus capul. Nu eşti proastă. Problema e că aş vrea să ştii adevărul: eu trebuie să te ajut. Uite în ce hal ai ajuns… un pistol în gură în casa viitorului ucigaş.
Da, m-a pus naiba să vin la tine. Dar orgoliul meu se măsoară în concentraţii şi mp de deşeuri arse.Sunt piromană?!
-Bine, iubito, te ajut. Dar cu o condiţie. Îmi spui cum să îţi dau foc.
Ah, simplu.Permanganat de potasiu amestecat cu zahăr pudră. Dar pudră să fie, nu cristale. Şi-i dai foc.
-Foarte bine, eu mă duc să iau o brichetă, frumoaso. Te încui aici şi ai aproximativ… şapte minute să prepari. Să nu te pună naiba să încerci să fugi, Fă-ţi temele. Ştii cum o să fie? O să îţi dai singurică foc. Singură prepari, singură faci bum. Ingenios, nu-i aşa?
Benzină cu suc de portocale.Benzină cu rahat.Eu o să fiu o doamnă cu tine.Peroxid de bariu şi pudră de zinc.Când te întorci o să ardem împreună sau nu o să încui uşa la intrare aşa cum faci de cele mai multe ori. Şi atunci eu o să…ies! Adios, mi amor.
Ah, te-ai întors.
-Iubito, ai terminat?
Da, pe masă.
-Vrei să o facem pe masă?
Eprubeta e pe masă.
-O dăm la o parte.Ai încuiat uşa?
-Nu, hai, dă-mi un pupic.Nu aş putea să spun că e dizgraţios. Sărută bine, arată bine, dar mă enervează că e prea insistent. Îl las totuşi să mă pupe până îmi vine rău.
Hai, întinde-te pe masă, iubitule, zic.
-Da, dar ce vrei să îmi faci?
Zâmbet idiot. De toate , deşteptule, îi suflu. Se întinde ca un rahat. Mă îndepărtez către uşă şi-i spun: ştii cum e să faci bum?Ies pe uşă alergând şi-i arunc bricheta pe proaspătul explozibil întins de mine pe preşul de la intrare.Nu mai aud decât un ‚nenorocito’ în urmă şi totul e mistuit de flăcări.


copyright Dana Muşat

fragment de nuvelă


- Baza militarã nr. 12, raporteazã!... Baza militarã nr. 12, raporteazã!... Baza militarã nr. 12, ma auzi?
Aceeaşi tãcere îmbibatã de fâşâitul continuu aflat pe banda de recepţie. În baza nr. 12 virusul îşi fãcuse de cap. Toţi foştii specialişti erau acum cadavre aşezate în dezordine în propiul sânge. Cineva nu pãzise bine eprubeta şi altcineva o dãrâmase, iar acum virusul lua drumul oraşului Aedes, sub forma a unui tânãr de 24 de ani, înalt, cu pãrul lung, ascultând AC/DC la maxim în micul lui Tico
.- Baza militarã nr. 12, raporteazã ! Vom trimite imediat o echipã acolo... rãspunde !
Numele puştiului era Rãzvan, orfan de ambii pãrinţi, la treminarea liceului de informaticã se angajaze la o firmã cu capital german. Mai târziu, forţele securitãţii îl plãtirã sã lucreze la un nou proiect, ‘Caracatiţa’. Nimeni nu îi dãduse detalii, tot ceea ce îi spuneau era cã trebuia sã proiecteze pe calculator nişte mostre de ADN.
- Baza militarã nr. 24, aici Baza nr. 5 !
- Pe frecvenţã. Raporteazã, Baza nr. 5.
- Am încercat sã luãm legãtura cu Baza militarã nr. 12. Nu rãspunde nimeni. Trimitem o echipã acolo ?
- Vezi câte maşini sunt pe teren la cercetãri şi trimite douã din ele.
- Am înţeles, Baza nr. 24. Revin cu raport.
- Închid frecvenţa, Baza nr. 5. aşteptãm raportul.

Trei ore mai târziu douã Jeep-uri cu tracţiune integralã ajungeau la Baza militarã nr. 12 şi patru soldaţi înarmaţi ieşirã din maşini: Jason, Peter, Jack şi Ron.
-Hei, Jack, ştii cã ţi-am zis în maşinã cã îmi vine sã mã piş? Ei bine, mi-a trecut brusc. Ce naiba o fi cu liniştea asta ?
- Taci, mã, odatã ! Hei...voi doi ! Nu mai staţi ca niste muieri la discuţii..treceţi mai repede aici. Sã cercetãm ce naiba s-a petrecut în zona asta împuţitã, sã raportãm şi sã plecãm acasã. Tura noastrã s-a terminat de multicel..nu credeţi ?Ceilalţi îl aprobarã. Numai Ron, primul care vorbise, adãugã :
- Dacã tot faci pe şeful, îmi zici şi mie unde sã mã piş ?
Râsete. Jack vru sã îi rãspundã, dar un ţipãt îngrozitor îi curmã glasul. Alergarã spre poarta care odatã fusese încuiatã cu lacãt şi intrarã. În cladire era un miros înecãcios de fum şi cadavru.
- Puu, ce pute, mã, în halul ãsta aşa aici ? Jack, iar ai deschis, mã, gura ?Aceleaşi râsete puternice, dar ţipãtul le opri pentru a doua oarã.
- Bã, aici chiar se întâmplã ceva, şopti Peter.
- Ai, mã, serios ? Şi acum ne spui ?îi replicã Ron.O luarã pe hol, iar apoi coridorul îi conduse la o incãpere puternic luminatã de cinci neoane, de unde ţipatul porni iar. Pe jos, într-o baltã de sânge, se afla un bãrbat între 40 şi 45 de ani, cu fracturi la ambele picioare. Faţa acestui individ nu mai avea nimic uman în ea. Doar ochii scoşi din orbite cereau ajutor, în timp ce mandibula ruptã atârna dezordonat şi ţipetele ieşeau periodic prin ceea ce fusese gurã odatã.
- Drace, ce cãcat s-a întâmplat aici ? zise speriat Peter
- Puneţi mâna pe ceva sa il ajutãm, urla Jack. Dar Ron zise :
- Tu ori eşti nebun, ori nu gândeşti momentan. Uitã-te la el. Chiar dacã, prin absurd, reuşim sã îl ridicãm de acolo şi sã îl transportãm pânã la maşina, va muri pe drum, din cauza durerilor.
- Omule, mã auzi ? Jack îi trase douã palme muribundului şi încercã sã îl întrebe cine a distrus Baza şi cine l-a adus in starea aia teribilã. Dar rãnitul şuierã, dezarticulat :
- Mus salit in stratum, cum scit deesse cattum.
- Ce zice, mã ? Bã...ia-l pe gurã cascã ãla de acolo şi dã-i un pumn, el a tocit latina în facultate ! Ron îl trase de mânecã pe Jason, care stãtea holbându-se la scena tragicã.
- Bã, tu eşti prost ? Ai auzit ce a zis ãsta ? urla Jack nervos.
- Şoarecele sare în asternut când ştie cã lipseşte pisica.
- Cum ?
- Asta a spus, şopti Jason. Mâinile deja ii tremurau, când muribundul mai şuierã ceva :
- Dum spiro, spero.
- Ce naiba, mã ? La nãscut mãsa latin ? Jason ?
- Cât timp respir, sper.
- Ce vrei, mã ?
- Asta a zis !Se chinuirã sã ridice omul din balta de sânge, dar un horcãit puternic ieşi din ce mai rãmãsese din gura lui şi muri.
-Cãcat. Ce naiba sã raportãm, mã ? Cã toatã clãdirea face bãiţã în sânge şi cã ultimul supravieţuitor care ar fi putut sã dea vreo informaţie a delirat câteva cuvinte în latinã şi apoi a murit ca o vitã la macelãrie ?
Jack era nervos. Dar nu avea timp de asta. Scormonirã încãperea şi nu gasirã nimic. Doar hârtii arse şi sânge..mult sânge
-Hai sã plecãm. Nu mai e nimic aici.

-Baza militarã nr. 5 ? Baza militarã nr. 5, ma auzi ?
-Da, te aud. Raporteazã.
-Aici agent 025, raportez de la Baza militarã nr. 12
-Da, agent 025, spune.
-Se pare cã tot ce a mai rãmas din Bazã este clãdirea şi un....
Convorbirea se întrerupse.
-Agent 025 ? raporteazã. Nu te mai auzim.Fâşâit.
-Agent 025 ?
- Edite, bibite ; post mortem nulla voluptas !Urmat de acelaşi fâşâit.

În ziua incidentului, Rãzvan stãtea in biroul sãu de la parter, prima pe stânga, în faţa calculatorului, când uşa de plastic se dãdu cu putere de perete şi prin ea pãtrunse un tip de 40-45 de ani, înalt, solid, cu mustaţã şi sprâncene dese. Acela era şeful Bazei nr. 12.
-Rãzvan, bãiete, iar stai ? De ce cãcat crezi cã te plãtesc eu aici ?
-Şefu’, pâi aşteptam instrucţiuni. Mi-a zis Andrei sã aştept. Sã nu fac nimic pentru cã...
-Da, mã, am înţeles. O sã plec, iar tu va trebui sã ai grijã de laborator, m-ai auzit?
-Da, şefu’.
-Mã, bãiete, dacã se întâmplã ceva cu laboratorul, o sã am grijã nu numai sã fii dat afarã de aici, dar nici sã mai lucrezi vreodatã la vreo firmã de calculatoare din ţarã.
-Da, şefu’.Tipul masiv ieşi din birou şi trânti uşa cu putere în urma lui.‘Ce cãcat o vrea şi ãsta ? M-am sãturat de predicile lui. Sã mã cac pe faţa lui de ratat. Vedea-l-aş mort !’ gândi Rãzvan şi ieşi din birou.
Douã ore mai târziu se afla în laboratorul de analize şi citea revista ‘Chip’ pt informaticieni, când un fâşâit puternic îi zgârie urechile.‘Ce naiba ?’Urlete pe coridor. Se lipi cu ochii de geamul care dãdea înspre hol şi privi. Priveliştea era tulburãtoare. Oamenii alergau plini de sânge ţipând şi... omorându-se unii pe alţii.‘Ce dracu ?’Dar nici nu apucã sã tragã o înjurãturã sãnãtoasã când pe uşã nãvãli şeful bazei, cu ochii scoşi din orbite şi cu gura roşie, plinã de sânge. ‘Parcã plecasei, cãcatule’
-Tu...tu..din cauza ta murim noi aici... urlã sperietoare şi se aruncã asupra lui Rãzvan, deschizând gura, dar navãli cu dinţii în bara de oţel a mesei şi îşi rupse mandibula.
-Ce, mã, cãcatule, mã înjurai înainte cã nu îmi fac treaba şi acum..ce cãcat eşti mã...acum zici cã eu vã omor..cum dracu sã vã omor eu mã ? Tu nu vezi cã TU mã omori pe mine ? Vitã.
Rãzvan era foarte speriat şi foarte nervos. Luã un tub de metal în mâini şi îi zise rãnitului :
-Eşti un mare cãcat, ştiai ? Aha..te ridici, aşa deci ? Nu vezi mã, cã nici faţã nu mai ai ?Şi îl lovi peste ambele picioare cu toatã forţa. Tubul fracturã picioarele ‘şefului’, iar acesta începu sã urle.Rãzvan ieşi din laborator şi alergã spre maşina lu.Fostul şef era o masã de carne, aflatã în propriu sânge pe jos. Vru sã ţipe dupã Rãzvan, dar tot ce ieşi furã nişte şuierãturi :
-Mã, baiete, ţi-am zis sã ai grijã de laborator. Cine dracu te-a pus sã fii infectat şi imun cu virusul ACH5 ? Ne-ai infectat pe toţi. Ultra posse nemo obligatur. Cãcat. M-a luat deja.... bãiete, nu fugi !



copyright Dana Muşat